POEZIA ZILEI

ASTEPTARE
Aurora Stef
Te-am asteptat..ce grea e asteptarea,
cu gandul suspendat,cu inima -ndoita,
o umbra trista prin casa parasita
ce-si cantareste-n lacrimi departarea.

Te-am asteptat in fiecare clipa
din hora cifrelor-n cadran
si s-au facut o ora,si o luna si un an…
ca nu-i cuminte sa astepti in pripa.

Te-am asteptat,dar gata,sa ma ierti !
stiu cat de greu ti-e sa nu vii mereu
dar iti promit,cu martor Dumnezeu:
te mai astept doar doua vieti !
55f1e-p0luj62ajum2jjmbkqhpzdsi2zz18alcixuqd0k6-di253d
Iasi,2010,din vol.Elegii safice.

S A R U T A _ M A !

Săruta-mă mereu, chiar dacă
Durerea m-o răpi-n potop.
Voinţa rece nu se-mpacă
Cu-al sângelui vioi uncrop.

În al petrecerii avânt
Să nu vrem cupa sfărâmată.
Pricepe ca pe-acest pământ
Noi nu trăim decât o dată.

Întoarce-te spre cerul orb,
Prin ceaţa mucedă, priveşte,
Cum luna ca un galben corb
Deasupra lumii se roteşte.

Săruta-mă mereu, iubito!
Căci îmi cobeşte primprejur
Şi moartea mea a presimţit-o
Acel ce fâlfâie-n azur.

În vestejire dacă scapăt,
De-i de murit, atunci să mor.
Vreau buzele-ţi până la capăt
Să le sărut încetişor.

Albastra dormitare-a tinii
Să mi-o răsfeţi vei pregeta.
Cum fremăta-vor lin mălinii,
Etern răsune-mi: sunt a ta!

Şi ca lumina-n spume frântă,
Din cupe să nu piară-n vânt,
Prieteno, hai, bea şi cântă:
Trăim o viaţă pe pământ.

(Traducere de George Lesnea)

Alexandru Vlahuta – Sonet (Lăsaţi-mă Singurătăţii Mele)

Lăsaţi-mă singurătăţii mele.
Mi-albeşte capul, în vârtejul lumii,
Pe frunţi de valuri stă cununa spumii,
De mult ce se frământă între ele.

De visuri inima pustie nu mi-i…
Senin mă urc pe-a lor înalte schele,
Străbat albastre văi, plutind prin stele,
Pământul ducă-şi droaia lui de můmii!

Tihnit, ascult a gândului poveste,
Mă-nşel, şi cred că tot ce-a fost mai este.
Ce dulce-i astă amăgire-a vieţii!

Tăceţi s-adorm, nu voi să prind de veste
Că mi s-a stins văpaia tinereţii,
Ş-asupră-mi anii grei şi-aştern nămeţii.
Astazi...5 septembrie s-a nascut poetul....

………….

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă pentru fiica sa Margareta
Să trăieşti Mimilica dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fii fericită!
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru El.
Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… ATÂŢIA CÂT MERITĂ.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptura.
Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vină.

Aşa, Mimilica dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreapta cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”. Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta:
“Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, că o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
Te îmbrăţişez cu drag,
A. Vlahuţă

CONTABILITATE



PENTRU VOI CU MULT DRAG !






Contabilitate

Vine o vreme
Când trebuie să tragem sub noi
O linie neagră
Şi să facem socoteala.

Câteva momente când era să fim fericiţi.
Câteva momente când era să fim frumoşi.
Câteva momente când era să fim geniali.
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu nişte munţi, cu nişte copaci, cu nişte ape
(Pe unde-or mai fi? Mai trăiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos ---
Pe care l-am trăit.

O femeie pe care am iubit-o
Şi cu acceaşi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A căror înţelepciune am eliminat-o treptat.

Şi, în sfârşit, o soartă
Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?)
Fac două (Scriem una şi ţinem una,
Poate, cine ştie, există şi viaţa de apoi).
poezie celebră de Marin Sorescu

Din acelasi volum :

DE TIMP

De timp are nevoie timpul
sa vindece,sa uite totul,
din clipe sa compuna chipul
ce va re-ncepe-n joaca…jocul.

O alta era sacadata
de alb si negru obosita
va traversa inca odata
a lumii masca neclintita.
AURORA STEF ,Iasi.

„stăpâna mea, primordială zee purtând în chip sublimul de femee urcând adâncul vieţii de din moarte - iar eu,
Osiris, datul tău de soarte -tu ai rămas ca vârful în idee purtând în chip sublimul de femee
(altarul tău îl voi sluji-n veghere misterizând la marile-ţi mistere statura ta mă va-mplini-n statură cu numele-ţi sfinţi-voi aspra gură imnificând puterii prin putere misterizând la marile-ţi mistere)
când am să mor - şi zeii mor, fireşte! -tu să mă-aduni din pulberi, omeneşte şi să-mi descânţi şi sângelui să-mi stărui tu, focul meu, de foc să mi te dărui ca iar să luminez în cer zeieşte tu să mă-aduni din pulberi omeneşte
Adăugat de: Gerra Orivera
vezi mai multe poezii de: Radu Cârneci

DOR DE IUBIRE

Versuri Gabriella Nitzu

Şi voi fi lacrimă şi dor,
Şi rănile nu mă mai dor,
Voi presăra cu amintiri,
Grădina mea cu trandafiri .

Şi de va fi să te întorci,
Să mă săruţi zile şi nopţi,
Voi fi ca ploaia de-astă vară,
Pierdută printre stelele de-odinioară.

Şi clipele ce vor să vină,
Iubirii să-i aducă multă tihnă,
Tu, să mă-nalţi pe-a vântului aripă,
Să mă iubeşti, te rog , nu fă risipă !
15 .nov. 2010

ROGVAIV
Te-aş picta în culori iubito;
Cred că sufletul,
Ţi l-aş colora în roşu
Pentru că eşti focul iubirii
Ce mă mistuie..
În oranj aş picta fericirea,
Pe care o împarţi tuturor
Celor ce te cunosc.
Iar bunătatea- în galben;
Răbdării tale cu mine
I-aş pune – verde;
Verdele crud al primăverii
În care ne-am cunoscut.
Iar albastru – liniştii
Cu care mă acoperi
În fiecare seară
Ca pe un copil,
Inainte de culcare.
Tristeţii pe care o văd
Uneori,
În ochii tăi – indigo.
Aş pune numai puţin
Pentru că nu iubesc
Această culoare.
Iar violetul l-aş lăsa
Stării de mister
Dintre noi.
Voi adăuga la final
O ploaie de săruturi
Şi astfel eu voi avea
Numai pentru mine,
Un curcubeu.
Şi voi numi acest tablou
Iubita mea -ROGVAIV.

poezie de Angelina Nădejde (26 august 2012)
……………………………..




Cafeneaua noastra este…ARMVPGR(ARIVOGR) deci in culorile spectrului dar nu in aceeasi ordine…

Leonida Lari-Iorga a fost o poetă, publicistă, scriitoare, activistă, om politic și militantă pentru reunirea Basarabiei cu România.
Wikipedia
Născută: 26 octombrie 1949, Bursuceni, Sîngerei, Republica Moldova
Decedată: 11 decembrie 2011, Chișinău, Republica Moldova
Cărți: Dulcele foc, Lira și păianjenul: versuri, Epifanii, 101 poeme, Lunaria
Pâinea
Să nu arunci, copile,
Pâinica jos nicicând
Căci undeva, departe,
Plânge un copil flămând.

Şi cată-un colţ de pâine
Prin urne-nfrigurat,
Şi dacă n-o găseşte
Adoarme-nlăcrimat.

Şi-n somn ce i se-arată,
Tu să-ţi închipui, poţi?
Pământul ca o pâine
Ce-ajunge pentru toţi!

poezie clasică de Leonida Lari

Viorile tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răzleţită pe strunele-nvechite
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă,
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.
sursa:cerculpoetilor.net/cantecuitat
Când viorile tăcură (I)

Viorile tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răzleţită pe strunele-nvechite
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă,
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste păsări cu aripile-ntinse
Păreau c-aşteaptă semne şi strunele vibrară.
Ah, strunele ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră, sclipitoare,
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere viorile părură,
În noaptea-ntunecată de grea singurătate,
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.

poezie clasică de Ştefan Petică din Opere (1938)
sursa”citatepedia.https://anitanna.wordpress.com/2017/01/19/imbatranim/comment-page-1/#comment-171655

GLOSSA
Mihai Eminescu…..



Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.
Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.


Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.
Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.
De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.
Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.
(1883, decembrie)19688-mihai-eminescu-2

O poezie foarte frumoasa.

– Te-am căutat pe mări necunoscute,
Am navigat prin multe vieți la rând
Și m-au lovit în plin valuri argute,
Dar niciodată nu te-am scos din gând.

De-ar fi ca munții să se prăbușească,
Să sece apele de pe Pământ,
Clepsidrele de timp să se golească,
N-am să mă rup nicicând de legământ,

De dragostea ce-ți port în suflet, ție
Am să-ți dedic mereu orice poem,
Că între noi, cum știi, este chimie
Și nu o simplă joacă în tandem.

– În jur e-atâta linişte acum
De parcă simt în pieptul meu tăcerea
Arzând intens în inimă precum
O candelă ce-așteaptă învierea.

De-ar fi să cadă cerul peste noi
Tot nu m-aş teme când mă ţii de mână,
Într-un roman de dragoste eroi,
Povestea noastră ştiu c-o să rămână

Şi va învinge timpul depăşind
Hotarul dintre vis şi poezie,
Când stelele în ochi ni se aprind,
E vrajă între noi, e alchimie.

Ioan Grigoraș & Liliana Trif

Iubito, a-nceput să ningă-n zare
Sfios ca tine, când roșești timidă.
Vin fulgi înstrăinați din depărtare,
De parcă vor iubirea să ne-o-nchidă.

Iubito, ninge-a dor și-a înnoptare,
Iar pleoapa ta într-un sărut se lasă
Și între noi tăcerea încă doare
Și doar la mine-n brațe ești frumoasă.

Iubito, ninge peste noi albastru
Ca-ntr-un senin pe cer în insomnie,
Când te întreb, în rătăciri sihastru,
De simți iubirea dinspre veșnicie.

Iubito, ninge-a nesfârșit de viață,
A timp închis într-o clepsidră veche.
Nu-ți fie teamă, azi nu mai îngheață
Sărut etern în suflete pereche!

Victor Iacobescu ~Ninsoarea noastră